Există oameni care vor să-i învețe pe alții cum să fie autentici, deși ei înșiși poartă măști atât de bine fixate, încât probabil au nevoie de un psiholog, un demachiant emoțional și, eventual, de o autorizație de la pompieri ca să le dea jos.
Cum să-l înveți pe altul să fie sincer când tu spui „sunt bine” de fiecare dată când sufletul tău urlă „NU SUNT BINE, DAR MULȚUMESC DE ÎNTREBARE”?
Carl Gustav Jung spunea, în esență, că omul trebuie să devină ceea ce este cu adevărat, nu ceea ce i s-a spus că trebuie să fie. Iar aici începe aventura: să descoperi cine ești după ce dai jos toate etichetele primite de la familie, societate, școală, vecini, fostul partener și doamna de la coafor care „știe ea mai bine ce ți se potrivește”.
Pentru că una este personalitatea pe care ai construit-o ca să supraviețuiești în societate și alta este individualitatea ta.
Personalitatea spune: „Trebuie să fiu pe placul tuturor.”
Individualitatea întreabă: „Dar mie ce-mi place?”
Personalitatea zice: „Ce va spune lumea?”
Individualitatea răspunde: „Lumea poate spune ce vrea. Eu am de trăit viața mea.”
Și, cum observa Nietzsche, „devino ceea ce ești”. Simplu de spus. Foarte complicat de făcut. Mai ales când ai petrecut 30, 40 sau 50 de ani încercând să fii ceea ce așteptau ceilalți de la tine.
Nu poți aprinde o lumină în alt om dacă tu funcționezi pe baterii expirate.
Poți vorbi frumos despre iubire, dar dacă tu iubești cu factură, condiții și termen de garanție, omul din fața ta va simți diferența.
Poți vorbi despre liniște, dar dacă în interiorul tău se desfășoară zilnic o ședință de guvern cu scandal, demisii și moțiuni de cenzură emoționale, discursul despre pace va suna puțin suspect.
Poți vorbi despre autenticitate, dar dacă îți alegi fiecare cuvânt numai după reacția celorlalți, riști să devii un fel de Google Maps pentru viețile altora, în timp ce tu nu mai știi drumul spre propria casă interioară.
Rumi spunea: „Ceea ce cauți te caută.”
Aș adăuga, cu respect și un zâmbet: uneori ceea ce cauți te caută, dar tu ai telefonul pe „Nu deranjați”.
Și tocmai de aceea, înainte să încercăm să-i salvăm pe ceilalți, ar fi bine să ne uităm puțin la noi.
Nu trebuie să fii perfect. Nici iluminat. Nici să levitezi deasupra podelei în timp ce vecinii te întreabă dacă ai plătit întreținerea.
Trebuie doar să fii real.
Să fi experimentat ceea ce vorbești.
Să fi trecut prin propriul foc.
Pentru că o filozofie de viață care există doar în citate frumoase de pe internet este, cel mult, decor. Viața începe atunci când ceea ce afirmi începe să se vadă în felul în care trăiești.
Viktor Frankl ne amintește că între ceea ce ni se întâmplă și răspunsul nostru există un spațiu. În acel spațiu se află libertatea noastră.
Acolo începe revoluția.
Nu în discursuri.
Nu în postări cu fundal de apus.
Nu în „eu sunt un om foarte spiritual”, spus în timp ce îi judecăm pe toți cei care nu ne răspund la mesaj în maximum trei minute.
Revoluția începe în interior.
În ziua în care încetezi să mai dai vina pe toată lumea și începi să te întrebi: „Ce fac eu cu ceea ce mi se întâmplă?”
În ziua în care nu mai spui „așa sunt eu” ca scuză pentru fiecare rană pe care o provoci.
În ziua în care îți asumi propriile umbre.
Jung a vorbit mult despre umbră — acea parte din noi pe care preferăm să nu o vedem. Problema este că ceea ce refuzi să vezi în tine începi adesea să vezi foarte clar în ceilalți.
Și atunci apare fenomenul fascinant:
„Eu sunt sincer, ceilalți sunt agresivi.”
„Eu spun adevărul, ceilalți sunt răi.”
„Eu sunt autentic, ceilalți sunt falși.”
„Eu am intenții bune, ceilalți nu mă înțeleg.”
Uneori, desigur, avem dreptate.
Dar alteori… poate că oglinda are un mesaj pe care nu ne place să-l citim.
Bunele intenții nu sunt suficiente.
Drumul spre iad este, după celebra expresie, pavat cu bune intenții. Iar psihologia ne arată cât de ușor putem face rău în timp ce suntem convinși că „ajutăm”.
Să-i spui cuiva ce trebuie să facă înainte să-l asculți nu este neapărat ajutor.
Să-i explici unui om cum să fie fericit în timp ce tu nu știi să stai singur cu tine poate deveni o formă elegantă de confuzie.
Să-i spui cuiva „iubește-te pe tine” în timp ce tu îți urăști propriile imperfecțiuni este ca și cum un instructor de înot ar veni la piscină cu colacul de salvare prins de gât.
De aceea, experiența personală este cea mai puternică formă de credibilitate.
Nu trebuie să fii guru.
Nu trebuie să ai toate răspunsurile.
Poți spune simplu:
„Am trecut și eu pe acolo. Nu știu dacă soluția mea este și soluția ta, dar îți pot spune ce am învățat.”
Asta este mult mai sănătos decât:
„Ascultă-mă pe mine, eu știu exact ce trebuie să faci.”
Socrate avea o poziție mult mai înțeleaptă: „Știu că nu știu.”
Ce formă minunată de smerenie!
Și ce rară, într-o lume în care foarte mulți oameni au devenit experți în viața altora fără să-și fi terminat propriul curs introductiv.
Așadar, înainte să aprinzi lampa altuia, verifică dacă ai lumină în propria cameră.
Înainte să vorbești despre iubire, întreabă-te dacă știi să iubești fără să controlezi.
Înainte să vorbești despre libertate, întreabă-te de ce încă trăiești după aprobarea celorlalți.
Înainte să vorbești despre autenticitate, întreabă-te câte dintre alegerile tale sunt cu adevărat ale tale.
Înainte să încerci să schimbi lumea, schimbă ceva în tine.
Nu pentru că trebuie să devii perfect.
Ci pentru că exemplul tău va vorbi întotdeauna mai tare decât teoria ta.
Și poate că aceasta este adevărata revoluție: să nu mai încerci să-i convingi pe ceilalți să ardă, ci să aprinzi tu primul.
Să trăiești.
Să simți.
Să greșești.
Să înveți.
Să te ridici.
Să fii sincer.
Să râzi.
Să plângi.
Să spui „nu știu”.
Să spui „am greșit”.
Să spui „te iubesc”.
Și, uneori, să spui și „lasă-mă cinci minute, că încă lucrez la mine”.
Pentru că omul viu nu este omul fără probleme.
Este omul care nu mai fuge de el însuși.
Iar când flacăra ta începe cu adevărat să ardă, nu va trebui să strigi nimănui:
„Uitați-vă la mine, sunt autentic!”
Se va vedea.
În ochi.
În voce.
În alegeri.
În felul în care iubești.
În felul în care ierți.
În felul în care îți asumi.
În felul în care trăiești.
Și atunci, poate fără să-ți propui, vei deveni pentru alții ceea ce nicio predică nu poate fi: un exemplu viu.
Așa că nu încerca să aprinzi lumea înainte să-ți aprinzi propria lumină.
Revoluția trebuie să înceapă cu tine.
Și, dacă se poate, cu puțin mai puțin ego, puțin mai multă conștiență și cu simțul umorului la purtător.
Pentru că și sufletul are nevoie, din când în când, să râdă de propria dramă.
Psiholog Diana Nemeș
psiholog-diananemes.com
