De obicei, fără preaviz.
La început, „noi” e un concept poetic: promisiuni, planuri, suflete pereche. Mai târziu devine o rubrică opțională, bifată doar când convine.
La început, „noi” e mare, rotund și generos. Cuprinde tot: visuri, planuri, promisiuni și fotografii frumoase. Apoi, pe nesimțite, diferențele atent ascunse sub covorul entuziasmului încep să iasă la suprafață și să ceară drepturi egale. Fiecare cu adevărul lui, cu nevoile lui și, desigur, cu propria versiune despre cine „oferă mai mult” în relație.
Când proiectul comun este înlocuit de bilanțuri emoționale – cine a investit, cine a câștigat, cine iese pe minus – dragostea începe să semene periculos de mult cu o firmă aflată în prag de insolvență. După cum observa Erich Fromm, „iubirea nu este un sentiment pasiv, ci o activitate continuă”. Din păcate, mulți preferă rolul de acționar nemulțumit, nu pe cel de constructor implicat.
Dragostea se stinge elegant (sau nu) în momentul în care unul dintre parteneri își dorește doar beneficii, fără pierderi, fără renunțări, fără compromisuri. Cu alte cuvinte, când „binele comun” devine un concept teoretic, interesant doar în cărți. Aristotel ne avertiza discret, cu secole în urmă, că prietenia (și implicit iubirea) presupune virtute și echilibru. Dar cine mai are timp de virtuți între deadline-uri, facturi și nemulțumiri zilnice?
Timpul trece, rutina se instalează, monotonia își face un cuib confortabil, iar grijile zilei de azi și de mâine transformă relațiile mai ceva ca un laborator de chimie. Nu, relațiile nu rămân la fel. Se schimbă. Se cer întreținute. Reaprinse. Îngrijite. „Noi”-ul are nevoie de atenție, altfel se ofilește politicos.
Dragostea începe adesea cu un zâmbet sau o privire – după cum scria Antoine de Saint-Exupéry, „esențialul este invizibil pentru ochi”. Dar când se termină, devine dureros de vizibil. Rămân lacrimile. Nu doar pentru celălalt, ci pentru „noi”-ul care ar fi putut fi, pentru povestea imaginată, pentru varianta ideală a relației care n-a mai apucat să se maturizeze.
Lacrimile nu sunt un eșec. Sunt, poate, un ultim omagiu adus acelui „noi” care, la un moment dat, chiar a existat.
Bibliografie & trimiteri:
• Fromm, E. – Arta de a iubi
• Aristotel – Etica nicomahică
• Saint-Exupéry, A. – Micul Prinț
• Bauman, Z. – Iubirea lichidă
• Sternberg, R. – Triunghiul iubirii
